niste omenesc

azi am fost toata ziua un pumn de sentimente. o palma onanica plina cu frici, indragostiri, lacrimi si sughituri.
am fost un nodul infectat cu afecte, un ganglion modificat in nervuri.
mi-am tot cazut intr-un hau lipicios, cu fierbinteli scurte. cu mecanici mutilatoare. cu morfologii asimetrice, mereu cu sine inegale.
acum eram in al noualea cer, numai ca peste cateva secunde sa ma smiorcai ca un puta, inecat in muci si flegme, constipate crispari si false dileme.

d`aia

Imi sunt, imi car, imi suport la propriu si la figurat masa corporala.Imi sunt, printre multe alte pretentii, aspiratii sau pure si banale realitati suma, circumferinta, volumul unor dozaje ordinare – in sensul de obisnuite – a unor gramaje/proportii de diverse si necesare compozitii : carne, limfa, oase, sange. Pe scurt : imi port, intr-o absolut prima instanta, corporalitatea. Mi-o reprezint la modul de nu am incotro. Trebuie sa manevrez, virez, ghidez cu ea prin ce..prin orice. Mai lung, ingust, larg, rotund, plat sau aerodinamic.Mai subtire, sau fascinant de dens. Gretos de corporal sau morbid de anorexic. Sunt, prin urmare ocup.Spatiu. Mereu alt spatiu. Mai bine spus, mereu alte calitati (a se citi vectori) ale spatiului. Deoarece nu sunt mort; nemiscat.

Pe urma, vine si creierul cu pretentiile lui metabolizante, in parametrii fizici, masurabili ai masei mele corporale. Creierul – aceasta vesnica scuza-acuza (interioara – ah!!!!!!!!!!!!!!! acest cuvant adanc/cuprins intr-un mare vant/mereu prabusiri psihologice creand/spaima si stupoare,soc-soc/mereu inspirand) a vietii noastre. Tapul ispasitor. Marul discordiei. Pomul cunoasterii. Sau, mai repede, poama cunoasterii pentru marea majoritate. Vinovatul pentru inconfortul masei noastre corporale. Violatorul de serviciu al pasaricilor care citesc recenzii suculente in “Formula AS” (mai exista?) ale unor articole despre lucrari care conspecteaza anumite idei OBSCENE(ohohoho!!!; cu-cu!) ale lui Freud.
Nu am ce sa-mi rezolv interior. Este totul atat de superb, iremediabil, inconturnabil, de total stricat, incat nu exista vreo sansa in acest Univers basinos(plin de gaze)ca eu sa vreau(pentru a porni de undeva)sa-mi revin. Vreodata.

Sa-mi revin la ce? Pai chiar asa!
La anumite repere? – as zice asa, din scurt, printre randuri. Sa fim seriosi! (mi-am revenit repede). Evoluand, numai evoluand am ajuns sa fiu atat de defect. Am investit in mine cat am putut, si pana la o varsta la care am uitat de mine (acum vreo 2 ani) nu am facut-o (investirea) decat in creier. Atat. L-am pompat si l-am fortat. L-am presat si de toti peretii dat. Numai rupandu-ma-n figuri de stil/semantice, portionandu-ma si de-teritorializandu-ma (ca sa revin la frumosul termen tradus de Ghiu din Guatari), am reusit sa ies din amorful masei mele. Cat de cat.Atat cat s-a putut. Din simpla ei fiintare. Cu exceptia sfiintilor si a altor cateva categorii satanice – in sensul de cazaturi angelice – la care am putea face referinta,un om relativ responsabil care opteaza sa ramana in societate, constient de de-limitarile propriei sale mase corporale, are nevoie de un anumit tip de spatiu. In care sa-si suporte masa.Ma refer la spatiu calitativ. Tan-ta-n`am!! (“n`am” a se citi “n`am inca”).

Daca posibilitatile de negociere cu propria-mi masa exista – o tratez cu mancare, gimnastica, descarcari hormonale – cele care tin de ajungerea la anumite intelegeri cu propriu-mi creier sunt doar temporare incapatanari de amanare a unei capitulari. Asta ca sa nu spun direct si cinstit – n-am chef acum – iluzorii. Daca spatiul necesar sustinerii intr-un oarecare repaos, intre-timp, al chestiei care ma ajuta sa functionez poate fi stabilit ca parametric, in sensul de valori fizice, matematice, spatiul necesar sustinerii mele interioare (bau!) este mereu relativ si niciodata indeajuns de copt, matur, bine stabilit. Lucru imbucurator, de altfel.

o limita evidenta

prezenta dintr-o casa.
slefuirea continua si oarecum inconstienta dintre cei care traiesc impreuna.pierderea necesara si supravietuirea prin nimicuri.

nestiinta mea flagranta in asemenea situatii.
pretentioasa si arida mea inadaptare la viata.

moft

respiră a cald o nară-ntr-un creier
se naște un puls.

despre palme

Mai deunazi, cand ii povesteam unui prieten toate pataniile de mai jos (prostiile cu asa-zisul criminal care-mi pandeste nimicurile), s-a ridicat de la masa si dandu-mi o pereche de palme mi-a intors spatele somandu-ma sa ma pun pe picioare cat mai repede posibil.Am ramas zambind fericit, uitandu-ma cu recunostinta cum se indeparta elegant si rece. Decis si inconturnabil.

Ce s-o fi intamplat oare cu palmele? Cine le-o fi confiscat? Cum de nu mai putem gandi decat in pumni? Suntem fricosi, isterici si cu pumnii stransi. Unde-i generozitatea unei palme deschise? Unde-i mangaierea ferma a unei alonje sincere si demonstrative? Da. Inainte de orice, demonstrative.Nu corectionale.

Pentru ca imi siluiesti printiipile si experimentezi metode noi de sadism infantil cu limitele tolerantei mele, pentru ca nu-mi dai de ales, iti dau palme. Te plesnesc de nu te vezi.Si plec. Nu ma intereseaza sa-ti bag mintile-n cap cu pumnii, ci doar sa-ti atrag atentia intr-un mod ferm si necesar-tactil asupra vulnerabilitatii la care te expui acceptand sa fii prost, cand poate ca ai putea sa faci ceva pentru a demonstra contrariul.Nu vreau sa-ti rectific sarmul sau simetriile fetei, ci doar sa-ti bat obrazul.

panditi de crima

De cand avem toti bani sa platim cablu, rezolvam crime in pas cu mega-inteligentii baieti sau genialoidele sexoase din serialele de profil.Suntem experti in terminologii si ascutiti in intuitii. Precisi in detalii si complexi in perspective.

Dar mai mult decat orice altceva suntem constienti de faptul ca exista un criminal pentru fiecare dintre noi. Acolo, undeva in umbra gangului, sub becul chior din casa scarii. Este cineva care vrea ceva de la noi. Ne vaneaza suflul, beregata, ultimul part tras de frica. Si pe mine, Sacha Iacob, ma pandeste un psihopat, printre blocurile gri din cartier, pe langa geamurile verzi-albastre de la birou. Se prelinge printre masini si-mi fenteaza senzatiile. Uneori seara, imi intra-n apartament si lipindu-si fata de usa baii-mi asculta-miroase cadenta ritmurilor biologice. Dupa care, doar cu o fractiune de secunda inainte de a-l surprinde, dispare subit in necunoscut. Lasa doar mici semne prin care-mi da de inteles ca e in control total : imi intoarce invers un servetel, imi spala un pahar, imi pune o furculita in suportul destinat lingurilor - asta ma scoate cel mai tare din sarite. Sau imi strecoara “Povestea pulii” intre Patericuri si pe Bukowski (Charles) pe raftul lui Goethe. Uneori cand lipsesc tot week-end-ul, da cu aspiratorul si-mi uda florile.Din cand in cand dispare fara urma semn ca s-a mai terminat un sezon.

Pana la urma sunt si eu, ca toti ceilalti, inevitabil trezit la o realitate ceva mai putin sangeroasa al carui personaj principal par a fi.

conspiratiuni si subterane

Discutam incrucisat fandacsiile vremurilor. Ne dezbatem induiosati ipohondriile.Noxele si e-urile.Lipida suculenta si glucida vicleana. Frigurile porcilor, frisoanele gainilor si damblaua vacii.Tusea gastii si entorsele ratelor.Guturaiul oii si alzheimerul curcanului.Delirul spasmodic si inmucosat al intregului regn.

Nimic nu se compara insa, cand iesi la o terasa, cu peroratiile despre sobolanii care colcaie pe si printre cutiile de bere.Isi tarasc anusurile lor umflate de-a lungul si de-a latul dozelor.Isi prind coaiele-n cheita si speriati si le rod singuri pentru a scapa din stransoare si a ne infecta pe noi cu sucurile lor mizerabile.

Bine, e clar ca sobolanul nu-i decat o unealta a masonilor care controleaza pietele de fmcg-uri si medicamente. De fapt, situatia este cu mult mai complexa decat transpare la o prima vedere. Rozatoarele sunt crescute si dresate in mod special pentru astfel de activitati subversive.Sunt, chiar, mai multe categorii fiecareia dintre ele inoculandu-i-se cate un comportament aparte.

Avem, de exemplu, sobolanii betivi care-si cauta cu disperare doza de alcool, adulmecand indelung incheieturile, crapaturile, denivelarile (a)realului in care sunt aruncati. Umezesc, ling si imbaloseaza tot. Isi freaca mucii de asperitati si-si rup dintii-n tabla. Incercanati si nevricosi le tremura cozile si le palpita ficatu-n gat de sete. Intr-un final se retrag frustrati sa miroasa capacele aruncate pe jos. Au rata cea mai mare de capturare / ucidere deoarece nu de putine ori lesina de pofta printre cutii fiind astfel prinsi si casapiti de catre alte specii.

O alta categorie este cea a priapicilor. Atent selectati in functie de dimensiuni si rezistenta. Tinuti la izolare, in carantine indelungate. Doar ei si cutiile de bere. Antrenati sa-si frece indelung genitalele in mod special de zona critica de impact si sa-si dea drumul pe cheita. Frustrati ca nu o pot patrunde, dau cu stoiu-n tabla ca rama-n zid dezvoltandu-si madulare tip dalta neobisnuit de musculoase. Niciodata, insa, indeajuns de invartosate pentru a deschide dozele. Doar cat sa decida aroma finala a fiecarei beri in parte.

Toate ni se pregatesc si ne sunt livrate cu sange rece de catre absconsul preapotent guvern mondial.
Nu ne ramane decat sa ne inecam amarul in bere.